povesti cu si despre mancare…
(m-am abtinut destul pana acum, nu? :))
1. Desertul Hiperproteic
Intr-o dupa-amiaza, in Istanbul. Revenisem in Sultanahmet, dupa o zi lunga de colindat bazar si am intrat in The Pudding Shop. Asta este un loc foarte aproape de Aya Sofya, in care, in 2008 am mancat prima mea sutlac (adica budinca de orez turceasa). Atunci parea foarte „nerafinat” pentru un local in buricul targului, si mai ales recomandat in top list (in mini-ghidul pe care il aveam atunci la noi), dar stulac-ul a fost memorabil.
Asa ca, dorind sa repetam experienta, ne-am intors in dupa-amiaza de care va vorbesc. L-am recunoscut numai dupa nume, fiindca afara, chelnerii si panourile te chemau pentru orice altceva, numai pentru deserturi nu. Am intrat totusi si am regasit aceeasi vitrina cu deserturi, pe care mi-o aminteam perfect dupa 3 ani. Ne-am lipit nasurile de geamul in care se roteau toate bunatatile. Vlad si-a ales imediat ceva cu ciocolata. Eu l-am rugat pe chelner sa imi recomande.
„Chicken Breast Pudding”, zice el
Eu ma gandesc ca glumeste, dar tot nu ma pot abtine sa nu ma stramb.
Dar omul vorbea serios.
Ma mai stramb o data, dar el insista ca e delicioasa. Imi explica si cum se face, ceea ce nu pare a fi o idee buna: din piept de pui fiert si pasat, cu lapte si zahar.
Ma mai stramb odata si decid ca m-am strambat destul. Imi comand.
A fost foarte buna, dar as fi preferat sa nu stiu din ce e facuta. Asa ar fi avut sanse mari sa imi mai comand si altadata.
2. Restaurant la mine acasa
Goreme. Prima intalnire cu gazda noastra Mustafa, intalnire la care ne-a facut o multime de recomandari care s-au dovedit apoi foarte utile. Una dintre recomandari: restaurantul Nostalji, detinut de o familie din zona, bunica gateste si totul e delicios. Zice el.
Si am urcat pana la ei intr-o seara. Am impins usa de la intrare, putin stingheriti, vazand prin geam ca in tot localul mai era o singura masa ocupata (ne obisnuiseram ca seara la cina sa se anime tot oraselul). Si stingheriti ne-am simtit in continuare. Stiu ca am mai spus ca am mancat intr-un loc in care parea ca oamenii si-au adus mesele si scaunele de acasa. Aici sigur au facut-o. Si nu doar pe ale lor (ca doar era casa lor), dar au mai imprumutat si de pe la vecini si prieteni, de bucatarie sau de sufragerie. Parea mai mult improvizat si ciudat decat familiar si „homey”.
De servit serveau mama si fiul. La bucatarie bunica. Oameni calzi, fara sa fie excesiv de familiari (cum te-ai astepta de la cineva care te baga la el in casa), ba parca chiar putin stingheriti ei. Ei, uite ca parca asa ne mai trece noua stinghereala.
Cand au aparut primele bucate pe masa si am inceput sa mancam, totul s-a transformat ca prin farmec. Dar dintr-o data! Am primit mancare cu suflet, care a insufletit si a schimbat dintr-o data toata atmosfera.
Prima oara am mancat meze. Astea sunt un fel de aperitive (sau tapas, sau finger food sau bites, sau ce mai gasim similar si prin alte bucatarii). Erau nu doar delicioase, dar si prezentate intr-un fel anume, nu trantite aiurea pe o farfurie (cum patisem cu o zi inainte). Si de fapt da, erau delicioase. Apoi am primit supa de iaurt (totusi, nu la fel de buna ca aia pe care am invatat eu sa o fac la cursul de gatit :)), mancare fasole rosie, chiftelute (de marimea maslinelor mici si multeeee…), manti (ravioli turcesti) si baklava.
iar la final, odata cu nota de plata (si fara a fi pe nota de plata) o tavita cu rahat turcesc, cel mai bun pe care l-am mancat de cand suntem in Turcia. asta a fost punctul culminant, am plecat de acolo cum plec de la mama de acasa: bine hranita, iubita si alintata…
meze
turkish ravioli
si rahat cu fistic:
a, si locul arata asa (aici e vazut cu ochii recunoscatori „de dupa” :))
3. Meniul din frigider
Iesim cam obositi dintr-un traseu pe Ihlara Valley (un canion, nu greu de facut, dar lung). The Cola-Fanta man (cum pitoresc le zice Mustafa celor care vand mai sus mentionatele – si nu numai – in punctele strategice ale Cappadociei turistice) dupa ce ne vinde 2 inghetate, intra in vorba cu noi. Nu-i ia nici 5 minute sa afle de unde suntem, unde stam, unde ne-am lasat masina si mai ales ca ne e foame. Bineinteles (subliniez: bineinteles) ca are un frate care tine un restaurant, 200 de metri mai sus, cu mancare super, home made… ne poate da si niste branza framantata in casa cu paine calda facuta in casa, gratis… Eu sunt un mare fan al acestui mod de ajunge „in locuri” (singurul alt mod fiind ghidul Lonely Planet), si cred, contrar parerii generale, ca mai mult bine decat rau poate iesi din asta, cel putin in Turcia (si nu numai, am avut o experienta memorabila si in Maroc).
Deci ne ducem. Pe drum, Birol (ca acum stim si cum il cheama) sterpeleste pentru noi cateva capsune dintr-o ladita de pe gardul unui alt restaurant. Cica al surorii lui. Incep sa cred ca notiunea de frate e extrem de generoasa si relativa. In fine ajungem, locul e OK, chiar pe marginea raului.
Cer meniul.
Si vine asta:
Asa arata meniul. Pe modelul restaurantelor de peste, unde iti poti alege pestele crud, meniul este insasi mancarea, nepregatita inca. doar arati cu degetul catre una, si ajunge la cuptor :). Chestia asta m-a inveselit enorm.
Pe scurt, mancarea a fost foarte buna, nota de plata a continut toate comisioanele tuturor, de la Birol si pana la baiatul care o fi prins pestele :), dar tot a fost sub alte restaurante din zona, si sigur sub ce am fi platit in Romania.
si capsunele (drept dovada):
a si in sfarsit, aici am reusit sa imi comand iaurt cu miere, despre care se presupune ca ar fi un desert al locului, dar pe care il mai vazusem doar o data in vreun meniu. Nici aici nu cred ca il aveau in „meniu”, dar cand am intrebat de desert mi-au zis ca mi-ar putea face asta (ceea ce imi confirma ca e ceva al lor, ce fac si mananca la ei acasa).
nu am putut insa sa il mananc. mierea a fost delicioasa, iaurtul ferm si gras, dar cu asa un gust de oaie….
(ignorati punctul negru… e de la aparat si mai apare in cateva poze 🙂 )
si pentru o si mai buna intelegere a povestii, iata si locul si pe cei doi frati:
4. Testi Kebab
adica o combinatie de carne si legume, gatite intr-un vas de lut sigilat cu aluat de paine, in jar/ cuptor, timp de 2 ore. Este specialitatea Cappadociei.
Dibek este singurul restaurant din Goreme la care trebuie sa iti faci rezervare din timp si sa anunti ce tip de testi kebab vrei (pui, vita sau chiar vegetarian), pentru a se putea aloca cele 2 ore inainte de venirea ta. Nu stiu cum fac celelalte restaurante (ca majoritatea servesc specialitatea) – le fac dinainte si reincalzesc sau pur si simplu grabesc procesul? Noi am fost la Dibek.
Restaurantul se afla intr-o cladire veche de 500 de ani, ceea ce este remarcabil dar nu unic in zona. Prin nu stiu ce minune noi am fost tratati ca niste oaspeti speciali – am primit un separeu intreg, cat camera noastra de hotel, numai pentru noi (probabil tot gazda noastra, Mustafa, are ceva de-a face cu asta).
atmosfera si prezentarea au fost spectaculoase. Vasul de lut a fost spart cu un ciocan chiar in fata noastra (de fapt crapat in asa fel incat sa i se detaseze capacul) si apoi continutul pus pe farfurie alaturi de orez si salata. In afara de putina aroma de fum :), nu am detectat mare lucru in gustul kebab-ului. Sincer, mi-a placut mult mai mult gratarul de pui mancat de Vlad cu 4 ore mai devreme, facut pe marginea drumului care cobora de pe Rose Valley (unul din canioanele spectaculoase) la un local fara pretentii, dar bine condimentat si cu un orez foarte gustos. Dar nu puteam pleca de aici fara sa gustam si testi kebab 🙂
cand ajung la un Internet mai rapid, mai pun poze si cu alte lucruri de care am mai mancat prin Turcia…
Am evadat! 